Fara iubire nu am fi mai fericiti?

Oare dacă iubirea n-ar exista, n-am fi mai fericiți?

Iubim, avem clipe când pur și simplu simțim fericirea, bucuria, avem puterea de a dărui celuilalt un zâmbet când este supârat, ii putem înveseli viața, suntem alături de el. Dar ce se întâmplă când acest sentiment dispare? Avem acele perioade nesfarșite de durere, sentimente de inutilitate, când tânjim după iubirea pe care am pierdut-o, când ne închidem în noi și simțim că nu vom mai putea ieși din această stare. Stăm singuri și nu știm ce să facem, simțim că nebunizăm. Ne culcăm cu gândul că mâine o sa fie mai bine, cu timpul totul o sa se amortizeze, o să uitam, o sa trecem peste.

Și reușim, ne ocupam mintea cu alte lucruri cotidiene. Însă se ivesc iarăși acele perioade în care rămânem singuri, cand nu avem altceva de facut decat sa stam si sa suferim in noi, gandindu-ne la ce bine era odata. In acele momente ne intrebam daca nu era mai bine sa nu fi cunoscut iubirea, sa nu fi facut cunostinta cu ea. De ce am trezit oare acest monstru dual al sentimentelor? Nu ar fi oare viata noastra mai fericita fara iubire?

Ba da, ar fi mai fericita fara iubire. Dar nu ar fi la fel de fericita ca si atunci cand am iubi.

Traim in Romania

“Traim in Romania, si asta ne ocupa tot timpul” , celebra zicala a lui Mircea Badea, care cred ca va ajunge si pe piatra lui funerara, atat de reprezentativa este pentru el. De ce a ajuns atat de cunoscuta aceasta expresie? Deoarece este folosita in general atunci cand vrem sa criticam o situatia din Romania care nu ne convine, care ni se pare anormala.

Cel mai usor este sa criticam. Nu ne place cum se comporta functionarii; mirosul, batranii din autobus; profesorii; sheful; salariile; preturile; strazile ; muncitorii care lucreaza la strazi; sistemul de invatamant, de pensii; parlamentarii; folosirea PIB-ului, etc, etc… . Criticam si ne plangem la altii, ne transformam in victime ale sistemului, dintr-o data suntem “cazuri speciale”, nu mai putem realiza nimic din cauza…. sistemului. Noi nu avem nici o vina, toate esecurile se datoreaza faptului ca traim in Romania.

Dar Romania inseamna societatea romaneasca, si implicit fiecare dintre noi. Criticam Romania, sistemul, ne criticam pe noi. Cum ar fi insa, daca de fiecare data cand comentam o situatie care ne displace, sa incercam sa dam si o solutie la acea problema. Vei vedea ca este aproape imposibil ca solutia ta sa nu fie criticata la randul ei de altii. Decat o societate de frustrati, pentru ca asta ajungem atunci cand ne dam seama ca singuri nu putem schimba nimic, mai bine o societate de adaptati la acest sistem. La fel ca in natura, unde adaptabilitatea joaca un rol vital, si in societatea noastra, supravietuiesc doar cei care se adapteaza mai repede. Restul, se stabilesc peste hotare sau raman toata viata niste frustati.

Eu ce sa fac cu viata mea?

Kenny avea tot ce mi-as putea dori in viata, lucra la o firma renumita, avea un automobil de lux, traia intr-un cartier select al unei metropole. Parasutist experimentat (mie im place schiul..:p), ii placea emotia de a sari de la mii de metri inaltime. Totusi, el afirma “Am 45 de ani si nu shtiu incotro ma indrept. Viata mea e pustie.”

Elyn a muncit mult ca sa devina o patinatoare buna (mie imi place sahul si fotbalul). Si-a facut un nume in lumea patinajului. Avea faima pe care si-o dorise dintotdeauna. “Dar unde-i fericirea la care visam?”, reflecta ea cu tristete. “Ma simteam cumplit de singura. Ma gandeam ca am sa imbatranesc si, desi aveam o multime de bani, mi se parea ingrozitor ca viata sa se reduca la atat.”

Pictor talentat, Hideo si-a pus viata in slujba artei (cu pictura nu le am..:p). Nu-si vindea lucrarile, considerand ca s-ar compromite (un fel de Basil Hallward din “Portretul lui Dorian Gray” de Oscar Wild). Spre sfarsitul vietii, pe la 98 de ani, si-a donat majoritatea tablourilor unui muzeu. Desi arta a fost viata lui, nu a fost niciodata multumit, deoarece considera ca i-ar fi trebuit o vesnicie ca sa atinga perfectiunea in arta.

Un director de film de la Hollywood, fiind in concediu in Cambodgia, a intrat intr-o cafenea. O fetita a venit la el sa cerseasca, el i-a dat un dolar si un suc, iar fetita a fost multumita. Dar seara urmatoare, fetita era tot acolo, cersea din nou. Era clar: trebuia un ajutor mai mare. Un an mai tarziu, el s-a hotarat sa renunte la industria filmului si sa se dedice ajutorarii saracilor din Cambodgia. A infiintat o scoala unde, pe langa instruire, copiii beneficiaza de hrana si adapost. Cu toate acestea, in el se da o permanenta lupta : e bucuros si simte satisfactie pentru ceea ce realizeaza, dar e dezamagit si descurajat din cauza problemelor tot mai numeroase pe care trebuie sa le infrunte si pentru ca isi da seama cat de putin poate el sa ajute aceasta lume defavorizata.

Lev Tolstoi, contrastul dintre viata lui de linistita bunastare şi mizeria în care traia poporul, îl face sa sufere din ce în ce mai mult si îl duce la obsedanta idee de a-si parasi familia şi de a se refugia undeva în sudul Rusiei sau în Bulgaria, pentru a duce o viata simpla şi libera. Acest sfasietor chin moral îl determina pe Tolstoi ca la 28 octombrie 1910, în vârstă de 82 de ani, sa plece, împreuna cu medicul său D. Makovitki, într-un vagon de clasa a 3-a, fara a avea o tinta precisa. Nerezistand calatoriei, Tolstoi raceste în tren, se îmbolnaveste de pneumonie, si moare la 20 noiembrie 1910, în mica gara Astapovo.

Si eu personal am intalnit un om asemenea celor enumerati mai sus : are 50 de ani, traieste in Cluj si detine un numar mare de apartamente pe care le da in chirie. Sotia i-a murit, are trei fete, toate plecate in strainatate, unde duc o viata frumoasa, fara a avea nevoie de ajutor material din partea tatalui. Mi-a spus ca desi are atat de multi bani incat nu shtie ce sa faca cu ei, este nefericit si sufera de singuratate.

Acum, eu, la 20 de ani, ce sa fac cu viata mea?

Umilinta = slabiciune?

Majoritatea oamenilor sunt de parere ca un om umil este o persoana injosita, saraca, vrednica de mila sau timida. De multe ori m-am intalnit cu situatia in care, daca faceam cum spunea cineva, daca lasam de la mine, desi stiam ca am dreptate (ma refer doar la lucruri mici, nu de importanta majora), mi se reprosa faptul ca nu am personalitate, ca nu lupt pentru punctul meu de vedere. Si atunci mi-am pus intrebarea: “A fi umil, este o slabiciune?”.

Daca este o slabiciune, atunci ea nu ar trebui  manifestata deloc, ar trebui luptat impotriva ei, iar acest lucru se poate doar “imbratisand” mandria. Dar daca toti oamenii ar fi mandri, unde am ajunge ca societate?

Atunci, mi-am dat seama ca, daca esti umil fata de cineva, trebuie sa fi superior lui. Nu ai cum sa te injosesti fata de cineva de care esti deja inferior, nu ar avea sens o accentuare a conditiei de inferioritate.

Asadar, este umilinta o slabiciune? Cu siguranta ca nu! Ea este o tarie de caracter, o manifestare a intelepciunii si o dovada a superioritatii fata de cineva.

Subiectiv si obiectiv

        Citind zilele acestea cateva articole de pe bloguri, am observat un lucru, pe care eu nu pot sa-l inteleg analizandu-l. Aproape de fiecare data cand cineva doreste sa exprime o idee general valabila, un adevar fundamental sau sa fie nepartinitor spune ceva de genul: “gandindu-ma obiectiv”, “obiectiv vorbind”, “analizand obiectiv” , iar exemplele pot continua.

        Obiectivismul este însusirea de a reda realitatea în chip nefalsificat, detasat de impresii subiective; nepartinitor, impartial; care exista în afara constiintei omenesti si independent de ea. Dar cum pot eu sa afirm ca sunt obiectiv, cand tot ce spun trec mai intai prin filtrul meu de gandire, gandire care are (probabil fara sa fie constienta de aceasta) multe prejudecati?

Atunci, daca nu pot gandi obiectiv, aceasta inseamna ca obiectivismul nu exista? Nu, el exista, dar sub o alta forma. De exemplu, eu afirm (sunt subiectiv) ca obiectivismul nu exista, dar mai exista cineva care afirma (este subiectiv) ca obiectivismul nu exista, asadar, impreuna avem un mod de gandire obiectiv cu privire la obiectivism, acela ca nu exista. Concluzia la care am ajuns este un paradox, o ciudatenie interesanta cu privire la niste termeni uzuali, cu care poate opera si un scolar.

O definire a omului

        Pornind de la ideea ca omul este un volum de materie care are viata, mi-am pus intrebarea „Cum m-as putea caracteriza in raport cu universul?”, iar raspunsul la care am ajuns voi incerca sa-l prezint in cele ce urmeaza.

 Oamenii de stiinta afirma ca la o temperatura extrem de scazuta (-273,15 ºC), numita zero absolut, atomii isi inceteaza miscarea, astfel incat viata nu mai exista sub aceasta valoare. Asadar, viata inseamna miscare, insa miscarea se desfasoara in timp si in spatiu. Dar ce sunt timpul si spatiul?

 Definitii complete ale timpului si spatiului nu exista, doar definitii limitate, care depind de domeniul in care se folosesc. Fiind niste notiuni abstracte, exista multe teorii si ipoteze cu privire la timp si spatiu, deoarece un lucru abstract poate fi analizat dintr-o infinitate de perspective, fiecare teorie fiind corecta din perspectiva ei (de aceea consider filozofia cea mai mare „vanitas vanitatum” posibila) . Neputand defini timpul si spatiul, eu percep aceste notiuni prin intermediul proprietatile lor : timpul este nelimitat, continuu (fiecare „celula”a timpului fiind umpluta cu eveniment) si ireversibil; spatiul este infinit, izotrop (are aceleasi proprietati pe fiecare directie) si continuu.

 Necesitatea oamenilor de a „inventa” aceste concepte, de timp si spatiu, a venit din dorinta de a-si putea justifica existenta lor, pentru a se defini prin ele , raportandu-se la ele. Existenta fiecarui om se dovedeste prin intervalul de timp in care a trait si spatiul, locul unde si-a desfasurat viata.

 Asadar,  omul se raporteaza la timp si spatiu. Insa, pentru a ne putea raporta la „ceva” (ce ciudat este acest cuvant „ceva”, de fiecare data cand vrem sa exprimam un lucru pe care nu-l intelegem, il numim „ceva”) , acel „ceva” trebuie sa fie fix, ori timpul si spatiul nu sunt nicidecum fixe. Multa vreme am cautat o constanta in univers, acel „ceva” la care sa se raporteze toate, inclusiv timpul si spatiul, iar concluzia la care am ajuns este ca acel „ceva” nu poate fi decat Dumnezeu, de el depinzand toate, atat timpul cat si spatiul.

 Avand in vedere ideile prezentate anterior, as putea afirma ca omul este o functie de spatiu si timp, spatiul si timpul avandu-l ca parametru pe Dumnezeu. Matematic exprimat O = f(s(D),t(D)), unde O –  omul; s – spatiu; t – timp; D – Dumnezeu.